The Picture of Dorian Gray

Dacă nu îţi cunoşti limitele, defineşte-le! Dacă le cunoşti, depăşeşte-le! 

Limitele, nişte  bariere care ne fac să acţionăm greşit sau mai bine zis să nu acţionăm deloc...
De ce îţi este frică?De Dumnezeu? De gura lumii? Cred că ar trebui să îţi fie frică de oglinda în care te vei privi într-o dimineaţă şi vei înţelege că nu te mai regăseşti în ea, că acea reflecţie ce îţi zîmbeşte în oglindă nu mai este la fel...
Deseori îmi imaginez cum ar fi ca fiecare din noi să-şi aibă portretul său, asemeni celui al lui Dorian Gray, în care ar fi chipul nostru, în care ne-am vedea sufletul, în care am observa cu ochiul liber cum se transformă şi se află în continuie schimbare sufletul nostru, rănit deseori, dezamăgit, sau încălzit de o vorbă bună.

Cea mai mare iluzie a omului este că timpul trece. Timpul este ţărmul - noi trecem.
Indiferent cît de frumos nu ar fi portretul tău şi cîtă admiraţie nu ar trezi celorlalţi, doar tu îi cunoşti esenţa, pentru că oamenii puternici nu-şi mărturisesc greşelile decît lor, în sine, şi se pedepsesc singuri pentru ele.
Depăşeşte-ţi limetele, acţionează, pentru ca să nu-ţi fie frică să te priveşti în acea oglindă, sau în acel tablou, fie-ţi frică doar de tine, crede doar în tine, pentru că doar tu îţi poţi face portretul să strălucească.
 Doar prin tine vei deveni forţă, voinţă şi individualitate.

În ce se măsoară dragostea?

În ce se măsoară dragostea? Zîmbete, lacrimi, îmbrăţisări, săruturi, fluturi în stomac, bătăi de inimă, fiori, dorinţe, ani, zile, ore, clipe de fericire...

Dragostea e atît de complicată, abstractă, neînţeleasă...Şi totuşi iubim. Iubim mai mult sau mai puţin, ne iubim pe noi şi pe ceilalţi... Există vre-o diferenţă?
Deseori confundăm dragostea cu pasiunea, cu dorinţele, cu gelozia... Dragostea e aceeaşi, oriunde şi oricînd, în aceeaşi cantitate şi cu aceeaşi intensitate... dragostea adevărată.

Nu există dragoste pentru părinţi şi dragoste pentru iubiţi. E aceeaşi, doar că o simţim şi o demonstrăm diferit.O iubeşti pe mama, iubeşti muzica, te iubeşti pe tine şi pe el. Dragostea nu poate fi comparată, nu poate fi controlată sau diferenţiată.

Iubim cu sufletul deschis, iubim din adîncul fiinţei noastre şi cu toată intensitatea.
A iubi nu înseamnă a cere dragoste, a cere ore, îmbrăşiţări, săruturi...A iubi înseamnă a simţi că trăieşti.

A iubi înseamnă a respira, a zîmbi, a cînta... Iubeşti pentru că lumea e frumoasă, pentru că oamenii sînt minunaţi şi pentru că tu ai sufletul deschis.
Sînt sigură doar în asta, Dragostea e nemuritoare şi  atotcuprinzătoare, universală dar reală.

Cine sunt Eu?

Am fost mereu impresionată de oamenii care au curajul de a fi ei însăşi, neştiind de fapt cine sînt...

O viaţă întreagă nu e deajuns pentru a te înţelege şi pentru a descoperi toate misterele fiinţei tale, pentru a afla cum de fapt te simţi în diferite situaţii şi ce simţi alături de o anumită persoană.
Rămîn devotată teoriei, că fiecare om important din viaţa ta merită o anumită atîrnare, şi o primeşte, chiar daca uneori raţiunea şi inima se contrazic.

V-aţi gîndit vreodată cum v-ar descrie oamenii apropiaţi dacă întîmplător, aţi dispărea? Oare există persoane care vă cunosc destul de bine pentru a spune celorlalţi cît de speciali şi deosebiţi de fapt sînteţi? Aş vrea să cred că fiecare din voi are o astfel de persoană... O persoană căreia vă puteţi dezgoli sufletul, căreia îi puteţi arăta adevăratul Eu. Nu oricine merită acest lucru!

Cine sînt eu? Aveţi un răspuns formulat deja la această întrebare?un răspuns sigur şi precis? care vă va reprezenta o viaţă întreagă? Ar trebui să-l aveţi!

Pentru a fi tu însăţi, pentru a te iubi şi a te respecta pentru ceea ce eşti, descoperă-te mai întîi, şi nu uita să te împarţi cu ceilalţi cu aceste descoperiri, pentru a fi sigur că pînă la urmă cartea vieţii tale va fi scrisă corect.




Inspiraţie: The Witch of Portabelo, Paulo Coelho

Căutarea

Sînt clipe grele în viaţă, clipe în care tot încerci să cauţi... să cauţi vinovatul, să cauţi răspunsuri, să răscoleşti în tine...pentru a găsi adevărul.

Căutarea... conştientizarea asta grea a greşelilor, a regretelor...

Caut în mine, mă caut în toţi pe mine... caut oameni care mă înţeleg, caut alinarea... caut adevărul. Şi ce găsesc? Mă regăsesc iarăşi  privindu-mă în oglindă şi căutînd în ea, pe mine....

E complicat. Nu pot înţelege. Mi-e greu, dar continui să caut... De ce? Ce încerc eu să găsesc? Şi o să pot eu oare primi ceea ce am găsit?

Nu căuta! Nu-ţi răscoli sufletul! El are regulile sale... El ştie cînd trebuie să te doară, cînd trebuie să nu-ţi pese, cînd trebuie să plîngi şi cînd să zîmbeşti! Lasă-l în pace! Lasă-l să ia decizii singur...

Există dragostea, sentimentul care te poate salva! Sentimentul care te poate întoarce din căutări, care te poate înţelege, care te poate alina!

Lasă-ţi sentimentele slobode... lasă-le să-şi trăiască propria viaţă! Nu căuta! Vei găsi doar nimicuri, doar banalităţi... Vei găsi lucruri pe care nu le vei înţelege şi vei începe din nou să cauţi răspunsuri....

Nu-ţi petrece tot restul vieţii căutînd. Hoinărind cu gîndurile prin Univers şi pierzîndu-ţi Sufletul.

De parcă aş avea nevoie...

De parca aş avea nevoie... dar de fapt, am!
De obicei scriu la general, adresîndu-mă tuturor, acum însă voi scrie la persoana I,
pentru că asta o scriu nemijlocit despre mine.
Oamenii care mă cunosc sau care m-au văzut măcar o data, m-au vazut zîmbind, m-au văzut
optimistă, curajoasă, matură, cînd de fapt nu e totul chiar atît de simplu.
Da, sînt puternică, spun asta încrezută, pentru că nu mulţi dintre voi au trecut peste tot
ce am trecut eu, n-o spun pentru compătimire, o spun pentru că astăzi am învăţat un lucru
important, un lucru pe care îl ştiam demult dar pe care nu-l puteam înţelege definitiv...
Am învăţat că a fi puternic nu înseamnă a zîmbi mereu sau a fi mereu optimist, a fi puternic
nu înseamnă nici a ignora problemele sau oamenii care încearcă să te ajute, a fi puternic
nu înseamnă a te ascunde după aparenţe false... De fapt, a fi puternic înseamnă a plînge,
a fi conştient de ce se întîmplă, a nu fugi de probleme ci a le privi în faţă. Sînt puternică,
o spun pentru că în comparaţie cu cei slabi nu mi-e frică să plîng sau să arăt oamenilor
apropiaţi cît mi-e de greu... nu mi-e frică de părerea cuiva...
De obicei cînd îmi era mai greu, aveam o metodă foarte rea de a depăşi astfel de situaţii,
şi anume, mă închideam în sine, considerîndu-mă prea puternică pentru a primi ajutorul
cuiva, mereu îmi spuneam că n-am nevoie de nimeni, cînd de fapt aveam...
Sînt situaţii în care, chiar şi acel cuvint spus de un om străin care mă enerva odinioară
acum înseamnă foarte mult pentru mine, sînt situaţii în care, disperată, am nevoie de cineva
care să mă îmbrăţişeze şi să-mi fie alături ...


Eu sînt puternică pentru că nu mie frică să spun că am nevoie de ajutorul cuiva, că am nevoie de îmbrăţişări şi cuvinte calde...
Fiţi puternici şi preţuiţi oamenii care vă sînt alături!

Şi viaţa trece...

Din ce e formată viaţa? Din nimicuri materiale, din sentimentul fals de fericire, din realizări măreţe? Din ce?
Poţi face o listă a lucrurilor ce te însoţesc pretutindeni? Ce te pun mereu pe gînduri? Ce te fac să analizezi viaţa? Poţi să compari aceste lucruri şi să hotărăşti pentru tine ce este într-adevar esenţial şi ce reprezintă nişte banalităţi?
Da! Poţi! Trebuie doar să încerci!
Cum? Asta încerc eu să fac! Încerc să găsesc ce este esenţial în viaţa mea, ce merită să fie aici, ce mă face să devin mai bună, ce reprezintă motoare, imbolduri pentru a trai o viată fericită, ce mă face să muncesc pentru un viitor mai bun, ce mă face să cred că totuşi speranţa moare ultima!
Sînt atitea lucuri banale în jurul meu, cărora le acord o atenţie abuzivă, sînt atîtea oameni care nu merită nici măcar să mă cunoască.
Voi încerca încontinuu să fac ceva cu viaţa mea! Să o schimb! Să elimin nimicurile şi să pun accent pe ceea ce într-adevar contează. Nu-mi voi petrece viaţa alergînd după bogăţii false, după valori înşelătoare.
Voi învăţa să treiesc înţelept, să analizez mereu adevărul.
Pentru că viaţa trece, timpul e nemilos... iar noi sîntem muritori.
Voi încerca să fac în fiecare zi mai mult decît cred că pot! Voi încerca să nu ascult poveţe false.
Voi încerca să cred în mine! Să cred că pot face orice!
Voi încerca să caut în mine curaj să-mi schimb viaţa! Să-mi elimin eu singură greşelile şi erorile.
Voi încerca să învăţ în fiecare zi ceva nou, să încerc ceva cu totul diferit. Sînt sigură că voi reuşi!
Fiecare zi din viaţa mea poate deveni minunată, trebuie doar să încerc să schimb ceva!
Timpul e preţios şi trece prea repede, eu voi încerca să-l întrec! Să reuşesc să fac totul pentru a-mi forma un viitor prosper, pentru a dezvolta în mine nişte valori esenţiale.
Ceea ce mă va ajuta să trec peste greutăţile vieţii este faptul că timpul este prea scump! Iar eu nu-mi pot permite să stau şi să-mi pierd viaţa!
Voi încerca pînă la sfîrşit să fac totul ce-mi este în stare!
Pentru că doar încercînd voi învăţa să trăiesc!

Regrete

Regretele ne fac melancolici fără să ne rateze aspiraţile, deoarece în regret există o conştiinţă a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis.

Avem o viaţă înainte, fraza ce omoară în noi speranţa că într-o clipă totul va deveni perfect, şi frază care naşte o ultimă aspiraţie spre un viitor mai bun.

Regretele, mici ucigaşe care ne rănesc încontinuu,ne provoacă războaie interne şi ne lasă pierduţi în disperări.

Ai simţit vreodată tortura regretelor,cînd numeri fiecare clipă a nopţii, cînd nu mai eşti decît tu singur în această lume, cînd remuşcările tale  sînt esenţiale în istorie, cînd în tine cresc cele mai groaznice văpăi şi nu mai ştii unde-i adevărul?

Regretele sînt omeneşti, remuşcările îţi demonstrează că eşti muritor,că greşeşti şi îţi pasă.

 Nu mi-e frică de regrete. Regret pentru că uneori egoismul mă doboară,regret pentru că nu-mi muşc limba atunci cînd e nevoie, regret cînd fac concluzii pripite,cînd rănesc pe cineva conştient. 

Îmi pare rău pentru o mulţime de cuvinte aruncate grăbit, pentru suferinţa celui pe care-l iubesc, îmi pare rău pentru atîtea nimicuri, nimicuri care distrug totul în calea lor.

Nu putem schimba ziua de ieri, nu putem înlocui vorbele spuse, nu putem schimba circuitul universului. Dar sîntem conştienţi că mîine totul va fi altfel.

Nu mi-e frică de regrete. Regret.

Femei frumoase...

E plină lumea de femei  frumoase. De  femei ce trezesc interesul tuturor, de femei ce-şi pot dobîndi atenţia dorită foarte uşor. Şi da, asta e, femeile sînt create pentru atenţie, pentru cuvinte frumoase, gesturi romantice şi promisiuni.
Dar credeţi că sîntem chiar atît de simple? că doar cu nişte cuvinte popoţate, cu zîmbete false şi amăgiri ne dăm bătute? Vă greşiţi amarnic!
Sîntem femei şi ne ştim valoarea, nu ne vindem cu cuvinte de doi bani. Ştim cînd  trebuie ascultătoare să cedăm, să fim un pic prostuţe, dar şi mai bine ştim cînd e cazul să ne arătăm mîndria şi  tăria de caracter.

Fiecare bărbat îşi are trucurile sale, şi crede că doar datorită unor cuvinte banale şi ieftine işi  va primi femeia dorită.
Fiecare bărbat îşi tratează femeia  frumoasă ca pe  un trofeu. Se mîndreşte cu ea şi cu calităţile sale fizice, îi place să o scoată în public şi să o arate  lumii. De fapt acest lucru le place şi  femeilor.
 Eu personal prefer să zîmbesc inocent oamenilor din jur,să pun accentul primei impresii pe o înfăţişare  drăguţă şi simplă iar tainele şi comorile ascunse să le las descoperite doar de bărbatului meu.

Femei frumoase - bărbaţi fără  imaginaţie.
Cum ar  trebui să arate o femeie frumoasă? Există oare calificative precise sau doar păreri relative? Şi ce ar trebui să  facem noi, Femeile Simple, cu zîmbet sincer  şi trăsături drăguţe? Să  ne pierdem şi noi individualitatea în acest ocean de femei frumoase şi trăsături ieftine? Eu te-aş sfătui să te mai uiţi odată la  aceste "femei frumoase" şi să-ţi dai  seamă că sînt şi ele simple, nu în comportament de fapt, ci în exterior. Ele sînt femeile ce şi-au putut transforma neajunsurile în calităţi.

 După părerea mea frumuseţea  unei femei ţine de zîmbetul sincer, de vestimentaţia elegantă, de încredere în sine şi de ceea ce o face unică într-o  lume întreagă, de lucruri  aparent  banale, dar care constituie ceea ce numim eternul feminin.

Timpul

...Şi cînd nu mai pot suporta durerea, iarăşi  mă întorc cu gîndul la tine, iarăşi  încerc să mă ascund în amintirile trecutului, iarăşi încep să mă conving că avem o viaţă înainte. 

 

Cu  toţii înţelegem că timpul şi viaţa vor şterge erorile, vor elimina  tot ce a fost în plus, şi totuşi, de ce timpul e atît de nemilos, de ce  se scurge atît de încet, de ce ne lasă singuri faţă în faţa cu sine atît de des? De ce?   ca să învăţăm să ne iubim, să ne iertăm şi să ne supotăm pe noi înşine...

 Am  învăţat să am rabdare, să am speranţă, să aştept. Am învăţat să iubesc timpul aşa cum este, şi atunci cînd dezamăgirile mă omoară... aştept să vină Timpul să mă salveze.

Viaţa e atît de  complicată încît oamenii pierd orice speranţă. Viaţa ni-o complicăm  noi înşine, cu  certuri fără sens, cu vorbe pripite, cu  gînduri ucigaşe. Încetează să te mai chinui, încetează să gîndeşti că nu eşti la fel de bun ca alţii, că nu meriţi fericirea. Salvează-te de propriile gînduri.

Cunoaşte-te pe tine însuţi, analizază-te, judecă-te şi schimbă-te! Schimbările sînt mereu bune. Nu-ţi fie frică să te schimbi pentru cei ce-i iubeşti...fie-ţi frică să-i pierzi. Schimbă-te!... dragostea te va ajuta.

Crezi că e greu să pierzi? În realitate e mult mai complicat să păstrezi ceea ce ai. E greu să te împarţi pe tine însăţi cu altcineva, e greu să jertfeşti, e greu să dăruieşti fericire. E greu! Dar merită. Doar aşa vei învăţa să iubeşti.

Viaţa  e grea, e diferită şi se schimbă încontinuu. Oamenii apar şi dispar din viaţa ta, păstreză-i nu doar în inimă ci şi în braţele tale. Timpul nu e veşnic, e finit, la fel ca şi oamenii ce ţi-l dăruiesc...

Uită de dezamăgiri, de certuri, de minciuni! Iubeşte şi Iubeşte-te! 
Nu te mai gândi atît de mult, nu analiza nimicuri, nu te pierde în banalităţi. Salvează-te!

Descoperă-te! Schimbă-te!  Învaţă să iubeşti şi să preţueşti timpul!

A generation lost in space!

Cu siguranţă fiecare din noi a trăit momente în viaţă, în care ai avut impresia că totul ce te înconjoară e contra ta, că totul ce te făcea să trăieşti acum te omoară, încet, chinuitor, începînd cu cele mai adînci şi tăinuite cămeruţe ale fiinţei tale. Şi de fapt, este absolut logic ca fiecare din noi să creadă că, într-un anumit moment viaţa noastră va lua sfîrşit, tot ce am creat cu atîta grijă va dispărea împreună cu noi, fiinţa noastră se va stinge, va rămîne doar în amintiri,dar totuşi sufletul nostru are veşnicie-n sine.
În faptă lumea-i visul sufletului nostru, iar toate lucrurile ce ne-nconjoară, toate aceste feţe şterse ce ne privesc din negura vremii sînt doar o întruchipare a propriei noastre fiinţe, ce în zadar încearcă să se ascundă în spatele unor zîmbete false.
 Nu există nici timp,nici spaţiu - ele sînt numai în sufletele noastre.
 Oamenii inşii duc o viaţă instinctivă, urmează o anumită listă de sentimente, de trăiri ce ar trebui să-i reprezinte, însă care de fapt sînt doar amăgiri, amăgiri ale propriei noastre conştiinţe, care consideră că iubind vei fi fericit, sau că plîngînd vei scăpa de durere, şi totuşi nici într-un caz sau altul, sufletul tău nu se va putea elibera de sub povara nenorocirii. Iubind nu vei putea fi absolut fericit, va trebui să-ţi împarţi fiecare picătură de fericire cu aproapele tău, însă, precum am mai spus, noi trăim instinctiv, iar unul din cele mai răspîndite instincte animale este salvarea propriei pieli, egoismul, astfel, orice mare dragoste va fi distrusă dintr-un sentiment instinctiv de autosalvare.
 Plîngînd, sufletul tău nu se va elibera, durerea va continua să zacă acolo, în adincul fiinţei tale şi va continua să te omoare din-năuntru. Lacrimile nu te vor salva, şi nici ura sau indiferenţa.

Sîntem o generaţie pierdută în timp şi spaţiu, sîntem preocupaţi de nimicuri, interesaţi de banalităţi, căutăm răspunsuri precise la întrebări tulburătoare, încercăm să schimbăm lumea, distrugem tot ce iubim şi ne provocăm doar durere unul altuia.
Ne-am pierdut sufletul în acest univers imens de indiferenţă, ne-am pierdut mîndria, ne-am pierdut strămoşii, am rămas singuri, faţă în faţă cu acele răspunsuri precise, care totuşi nu ne-au salvat.

Lumea, universul şi oamenii sînt cu toţii relativi!Tot ce ne înconjoară este de fapt o relativitate absolută. 

 Iar aceasta este doar părerea mea relativă: ne-am peirdut!  Ne-am pierdut fară urme şi ireversibil, ne-am pierdut în propriile minciuni, în propriile gînduri, am rămas blocaţi în sentimentele trecutului, murim cu fiecare clipă de adevăr, ne stingem cu fiecare înghiţitură de soare. 

Sîntem cu toţii pierduţi pe veci, însă continuăm să ne zbatem, continuăm să ne batem cu pumnul în piept şi să ne considerăm atotputernici. 

 Şi de ce? pentru că suntem oameni!