The Picture of Dorian Gray

Dacă nu îţi cunoşti limitele, defineşte-le! Dacă le cunoşti, depăşeşte-le! 

Limitele, nişte  bariere care ne fac să acţionăm greşit sau mai bine zis să nu acţionăm deloc...
De ce îţi este frică?De Dumnezeu? De gura lumii? Cred că ar trebui să îţi fie frică de oglinda în care te vei privi într-o dimineaţă şi vei înţelege că nu te mai regăseşti în ea, că acea reflecţie ce îţi zîmbeşte în oglindă nu mai este la fel...
Deseori îmi imaginez cum ar fi ca fiecare din noi să-şi aibă portretul său, asemeni celui al lui Dorian Gray, în care ar fi chipul nostru, în care ne-am vedea sufletul, în care am observa cu ochiul liber cum se transformă şi se află în continuie schimbare sufletul nostru, rănit deseori, dezamăgit, sau încălzit de o vorbă bună.

Cea mai mare iluzie a omului este că timpul trece. Timpul este ţărmul - noi trecem.
Indiferent cît de frumos nu ar fi portretul tău şi cîtă admiraţie nu ar trezi celorlalţi, doar tu îi cunoşti esenţa, pentru că oamenii puternici nu-şi mărturisesc greşelile decît lor, în sine, şi se pedepsesc singuri pentru ele.
Depăşeşte-ţi limetele, acţionează, pentru ca să nu-ţi fie frică să te priveşti în acea oglindă, sau în acel tablou, fie-ţi frică doar de tine, crede doar în tine, pentru că doar tu îţi poţi face portretul să strălucească.
 Doar prin tine vei deveni forţă, voinţă şi individualitate.

În ce se măsoară dragostea?

În ce se măsoară dragostea? Zîmbete, lacrimi, îmbrăţisări, săruturi, fluturi în stomac, bătăi de inimă, fiori, dorinţe, ani, zile, ore, clipe de fericire...

Dragostea e atît de complicată, abstractă, neînţeleasă...Şi totuşi iubim. Iubim mai mult sau mai puţin, ne iubim pe noi şi pe ceilalţi... Există vre-o diferenţă?
Deseori confundăm dragostea cu pasiunea, cu dorinţele, cu gelozia... Dragostea e aceeaşi, oriunde şi oricînd, în aceeaşi cantitate şi cu aceeaşi intensitate... dragostea adevărată.

Nu există dragoste pentru părinţi şi dragoste pentru iubiţi. E aceeaşi, doar că o simţim şi o demonstrăm diferit.O iubeşti pe mama, iubeşti muzica, te iubeşti pe tine şi pe el. Dragostea nu poate fi comparată, nu poate fi controlată sau diferenţiată.

Iubim cu sufletul deschis, iubim din adîncul fiinţei noastre şi cu toată intensitatea.
A iubi nu înseamnă a cere dragoste, a cere ore, îmbrăşiţări, săruturi...A iubi înseamnă a simţi că trăieşti.

A iubi înseamnă a respira, a zîmbi, a cînta... Iubeşti pentru că lumea e frumoasă, pentru că oamenii sînt minunaţi şi pentru că tu ai sufletul deschis.
Sînt sigură doar în asta, Dragostea e nemuritoare şi  atotcuprinzătoare, universală dar reală.

Cine sunt Eu?

Am fost mereu impresionată de oamenii care au curajul de a fi ei însăşi, neştiind de fapt cine sînt...

O viaţă întreagă nu e deajuns pentru a te înţelege şi pentru a descoperi toate misterele fiinţei tale, pentru a afla cum de fapt te simţi în diferite situaţii şi ce simţi alături de o anumită persoană.
Rămîn devotată teoriei, că fiecare om important din viaţa ta merită o anumită atîrnare, şi o primeşte, chiar daca uneori raţiunea şi inima se contrazic.

V-aţi gîndit vreodată cum v-ar descrie oamenii apropiaţi dacă întîmplător, aţi dispărea? Oare există persoane care vă cunosc destul de bine pentru a spune celorlalţi cît de speciali şi deosebiţi de fapt sînteţi? Aş vrea să cred că fiecare din voi are o astfel de persoană... O persoană căreia vă puteţi dezgoli sufletul, căreia îi puteţi arăta adevăratul Eu. Nu oricine merită acest lucru!

Cine sînt eu? Aveţi un răspuns formulat deja la această întrebare?un răspuns sigur şi precis? care vă va reprezenta o viaţă întreagă? Ar trebui să-l aveţi!

Pentru a fi tu însăţi, pentru a te iubi şi a te respecta pentru ceea ce eşti, descoperă-te mai întîi, şi nu uita să te împarţi cu ceilalţi cu aceste descoperiri, pentru a fi sigur că pînă la urmă cartea vieţii tale va fi scrisă corect.




Inspiraţie: The Witch of Portabelo, Paulo Coelho

Căutarea

Sînt clipe grele în viaţă, clipe în care tot încerci să cauţi... să cauţi vinovatul, să cauţi răspunsuri, să răscoleşti în tine...pentru a găsi adevărul.

Căutarea... conştientizarea asta grea a greşelilor, a regretelor...

Caut în mine, mă caut în toţi pe mine... caut oameni care mă înţeleg, caut alinarea... caut adevărul. Şi ce găsesc? Mă regăsesc iarăşi  privindu-mă în oglindă şi căutînd în ea, pe mine....

E complicat. Nu pot înţelege. Mi-e greu, dar continui să caut... De ce? Ce încerc eu să găsesc? Şi o să pot eu oare primi ceea ce am găsit?

Nu căuta! Nu-ţi răscoli sufletul! El are regulile sale... El ştie cînd trebuie să te doară, cînd trebuie să nu-ţi pese, cînd trebuie să plîngi şi cînd să zîmbeşti! Lasă-l în pace! Lasă-l să ia decizii singur...

Există dragostea, sentimentul care te poate salva! Sentimentul care te poate întoarce din căutări, care te poate înţelege, care te poate alina!

Lasă-ţi sentimentele slobode... lasă-le să-şi trăiască propria viaţă! Nu căuta! Vei găsi doar nimicuri, doar banalităţi... Vei găsi lucruri pe care nu le vei înţelege şi vei începe din nou să cauţi răspunsuri....

Nu-ţi petrece tot restul vieţii căutînd. Hoinărind cu gîndurile prin Univers şi pierzîndu-ţi Sufletul.