Cu siguranţă fiecare din noi a trăit momente în viaţă, în care ai avut impresia că totul ce te înconjoară e contra ta, că totul ce te făcea să trăieşti acum te omoară, încet, chinuitor, începînd cu cele mai adînci şi tăinuite cămeruţe ale fiinţei tale. Şi de fapt, este absolut logic ca fiecare din noi să creadă că, într-un anumit moment viaţa noastră va lua sfîrşit, tot ce am creat cu atîta grijă va dispărea împreună cu noi, fiinţa noastră se va stinge, va rămîne doar în amintiri,dar totuşi sufletul nostru are veşnicie-n sine.
În
faptă lumea-i visul sufletului nostru, iar toate lucrurile ce ne-nconjoară, toate aceste feţe şterse ce ne privesc din negura vremii sînt doar o întruchipare a propriei noastre fiinţe, ce în zadar încearcă să se ascundă în spatele unor zîmbete false.
Nu
există nici timp,nici spaţiu - ele sînt numai în sufletele noastre.
Oamenii
inşii duc o viaţă instinctivă, urmează o anumită listă de sentimente, de trăiri ce ar trebui să-i reprezinte, însă care de fapt sînt doar amăgiri, amăgiri ale propriei noastre conştiinţe, care consideră că iubind vei fi fericit, sau că plîngînd vei scăpa de durere, şi totuşi nici într-un caz sau altul, sufletul tău nu se va putea elibera de sub povara nenorocirii. Iubind nu vei putea fi absolut fericit, va trebui să-ţi împarţi fiecare picătură de fericire cu aproapele tău, însă, precum am mai spus, noi trăim instinctiv, iar unul din cele mai răspîndite instincte animale este salvarea propriei pieli, egoismul, astfel, orice mare dragoste va fi distrusă dintr-un sentiment instinctiv de autosalvare.
Plîngînd, sufletul tău nu se va elibera, durerea va continua să zacă acolo, în adincul fiinţei tale şi va continua să te omoare din-năuntru. Lacrimile nu te vor salva, şi nici ura sau indiferenţa.
Sîntem o generaţie pierdută în timp şi spaţiu, sîntem preocupaţi de nimicuri, interesaţi de banalităţi, căutăm răspunsuri precise la întrebări tulburătoare, încercăm să schimbăm lumea, distrugem tot ce iubim şi ne provocăm doar durere unul altuia.
Ne-am pierdut sufletul în acest univers imens de indiferenţă, ne-am pierdut mîndria, ne-am pierdut strămoşii, am rămas singuri, faţă în faţă cu acele răspunsuri precise, care totuşi nu ne-au salvat.
Lumea, universul şi oamenii sînt cu toţii relativi!Tot ce ne înconjoară este de fapt o relativitate absolută.
Iar aceasta este doar părerea mea relativă: ne-am peirdut! Ne-am pierdut fară urme şi ireversibil, ne-am pierdut în propriile minciuni, în propriile gînduri, am rămas blocaţi în sentimentele trecutului, murim cu fiecare clipă de adevăr, ne stingem cu fiecare înghiţitură de soare.
Sîntem cu toţii pierduţi pe veci, însă continuăm să ne zbatem, continuăm să ne batem cu pumnul în piept şi să ne considerăm atotputernici.
Şi de ce? pentru că suntem oameni!
